Cerul

 Toamna tese panze aurii peste mare.Adoarme orasul incet.
Ma plimb pe faleza, sub ploaia marunta a valurilor zdrobite de stanci.Sub cerul trist
si senin apa clatina corabii de hartie spre soare.
 Il vad pe o banca, singur in mijlocul multimii.Tine in maini un caiet gros cu foi albe si un creion. Imi raresc pasii.Trec pe langa el.Visand.

- Domnisoara, nu doriti un portret?
 Aud o voce stranie, nu e metalica asemeni celor ale negustorilor care isi vand produsele, e naturala , subtire.In spatele ei ghicesc ascuns un zambet.
  Il privesc,aplecat asupra caietului, cu barbia ridicata putin, buzele intredeschise visator si ochi aproape goi, tulburi intr-u catva.Nu il simt, e transparent, dar real.Cu siguranta e real.Ii caut privirile.
Tremur incet, inchizandu-ma in mine.
  "Unde esti?"
Eu? El?
 Nebunia ma cuprinde si imi controleaza fiecare miscare.Intind mana spre el si ii mangai parul castaniu ondulat. Ii infasor buclele pe degete ca pe niste inele. Dar nu indraznesc sa ii ating fata.Ii ghicesc respiratia calda, umana.
 Realitatea ma tine inca departe.Sunt ei, toti cei din jur, dintre noi si mai e si ea, soarele, si sunt si eu, luna. Atunci el e cerul?

Baiatul insista sa imi schiteze ochii pe o bucata e hartie. Cedez.
 Ma opresc si privesc sfruntator vazduhul. De ce iubesc cerul?
 Pentru ca e albastru... Nu, nu sunt atat de superficiala  incat sa vad doar culoarea.
 Pentru ca e etern?
 Atunci realizez cat de singur e cerul, dar ce pamanteni par ei toti, toti in afara de el.
  " Unde se duce timpul?"
Intrebari goale, fara raspuns.
Dar ce e timpul?

 O foaie alba de harite. Asta mi-a ramas de la el.
" E atat de mare lumea din suletul tau incat nu o pot cuprinde"

Dar el a ramas acolo, pe banca,aplecat asupra caietului. Poate inceaca sa cuprinda sufletul meu intr-un ciob de cer.

 Uneori trec pe langa el toamna. Visand.