STRAINUL(partea II)

   Stau in varful treptelor inalte de piatra cenusie si vantul imi unduieste rochia larga, lunga pana aproape de genunchi. Imi simt corpul rece clatinandu-se  usor. Sau poate e numai o parere.
   Nu pot sa vorbesc, nici sa aud, nici sa vad, nici sa simt gustul amar al Toamnei, gust de sange, gust de rugina veche.
  Nici sa gandesc nu pot, oricat as incerca. Ma simt legata de lumea de afara doar printr-un fir de ata subtire, ca o marioneta de teatrul de papusi, si stau cu inima stransa si cu nervii incordati asteptand sa se rupa.
   E o liniste calda, dulce, ca intr-o zi de vara intarziata. Ca si cum urmeaza sa vina ploaia.
  Nu imi simt sufletul.Poate m-a si parasit deja. Atunci sufletul meu e ceva strain mie, un fel de parazit care se atasaza corpului meu si apoi il paraseste?
  Si cine sunt eu? Nu sunt corpul, nu sunt sufletul meu. Sunt ceva mai presus sau mai prejos de ele?
   Sunt straina de ele.Sunt straina de tot.
 Nu am corp si nu am suflet, nu am amintiri, nu am nimic si, totusi, gandesc.
    Ce ciudat e aici unde ma aflu acum, otul e atat de artificial, ca o masca, totul e negru.
   Da, stiu, sunt o masca.
 Si, totusi, e atat de ciudat, atat de ciudat.
  Simt inca Toamna aceea cand am murit.Oare cat a trecut de atunci? Ce infinit e intunericul care ma inconjoara. Am inceput sa uit tot,tot,tot.
 Stiu doar ca atunci cand voi fi uitat totul voi pleca de aici. Si atunci va fi din nou Toamna, cu gust amar de rugina, de snge si de nuci.
  Si atunci ma voi naste din nou. Si atunci voi incepe sa imi amintesc totul, totul. Si voi avea un suflet si un corp, un alt suflet si un alt corp, mereu altul.
 Si imi vine sa ma asez intr-un colt  al camerei, ghemiuta si sa plang, asteptand sa treaca mai repede viata. Numai daca ar fi asa, numai daca as putea crede in asta,,, dar nu pot.
 Caci eu nu sunt masca, nici suflet, nici trup, eu sunt totul, totul.
  Si totul e trecator.


  Atunci, ce cauti, atat de adanc in negrul ninsorii? Ce speri sa gasesti. 
 Mai bine aminteste-ti , mai bine uita, mai bine traieste. Si, daca vrei, poti sa plangi, uneori, doar uneori, cand esti singur.
  Si stii ca secundele or sa te bantuie mereu, ca niste fantome ale zapazii cazute demult si,totusi, zambesti, caci tu esti totul.
   Si totul e mereu.

STRAINUL (partea I)

    Ce cauti, atat de adanc in albul ninsorii? Pe cine vrei sa dezgropi? Ce amintiri? Mai bine uita tot, tot, tot...
  Nici nu mai auzi huruitul greu al motorului. Trupul tau de metal aluneca prin tunelul caderii de zapada. Esti una cu avionul. Coplesitor.
  Ai vrea sa vezi cerul, dar e alb, totul e alb, totul, totul.
 Si, totusi,ce cauti atat de febril? Un strop de intuneric in caderea cenusie a zapezii. O pata de cerneala. 
 Iti aprinti o tigareta lunga, tinuta elegant intre mijlociul si inelarul mainii stangi.
  Ai atatia ani in spate, ii porti, grei,pe umeri,te simti atat de batran. Si in fata? In fata ai o poteca de zapada albastrie, desprinsa din insusi corpul cerului, din insuti tine, straina. Ea straina tie, sau tu ei?
   Nu mai vezi becurile rosii de avertizare din bord, e doar negru, esti doar o dara neagra pe fundalul caderii masive de zapada. O stea cazatoare, un fulg, poate, sau un fluture de nospte ratacit.
  Si ai uitat totul, ai ingropat totul, amintiri atat de vechi. Ai uitat ca plutesti deasupra unei lumi vii, serpuitoare, nu stii decat sa zbori, cu apipile tale de metal intinse larg, cu pletele negre, usor crescute peste umeri, ravasite, cu sufletul liber, liber de  tot trecutul, de tot viitorul si de tot prezentul. Aproape ca nu mai existi.
   Esti tu, primul si ultimul om de pe Pamant. Si esti asa de calm, respiri asa de usor incat aproape cred ca ai adormit si acum visezi.
   Oare, daca ai dormi, ce ai visa? Ai visa ca zbori, ca in fiecare noapte? Ai visa ca, zburand, te prabusesti in ocean si,cum mori, vezi fulgii de zapada cazand asupra ta, acoperindu-te, consumandu-te, absorbindu-te. Ai visa ca zbori. Si ai zbura mult,mult, pana ce vei fi uitat totul, si prezentul si viitorul si trecutul, da, mai ales trecutul.
  Ai uita totul, totul, totul...
 Pacat doar ca nu visezi.
   Si acum realizezi dureros de lucid ca, peste cateva minute, poate secunde chiar, o sa te prabusesti in necunoscutul de desubt. 
  Dar continui sa zbori, asteptad moartea si, acum, asteptand sa mori, tot cerul dimprejurul tau a luat forma unei mari si unice taine care te leaga pe tine de pamant.
  Da, printre atatea amintiri pe care vrei sa le uiti, nu ai putut uita ca trupul de metal al avionului decoleaza pentru un singur motiv, sa aterizeze.
 
                                  XXX

   Si a trecut atat de mult timp de atunci si, totusi, nu ai putut uita nimic.
 Iar acum, despartit de ani, ai iesit din casa doar pentru ca zapada asta iti aminteste de cea de atunci.
 Si acum poate ca ai vrea sa zbori, poate ca ai vrea sa visezi.
   Dar, tu, oamenii nu au aripi, nu au.
  Si, totusi, ce cauti, atat de adanc in albul ninsorii? Pe cine vrei sa dezgropi? Ce amintiri?
    Nu crezi ca ar fi mai bine daca ai uita totul, totul?
 Si ninsoarea continua sa se adune, peste trupul tau de metal plutind in apa rece, peste trupul tau intins pe pamant. Singur, atat de singur. Strainul.