Amintirile Ploii (a doua parte)

Am avut timp sa vad toate formele pe care "frumosul" le-a putut lua in lume.
Doar oamenii au ramas la fel. De fapt nu,s-au schimbat in mai rau. Nu am simtit niciodata ca apartin acestei lumi rele, nepasatoare, egoiste. Poate ca undeva departe mai exista o lume. Si poate ca eu apartin acelei lumi.
Am fost intrebata odata: daca as avea o putere supraomeneasca, pe care as alege-o?
Poate creaturile din jurul meu asteptau alt raspuns, dar eu am ales puterea de a citi gandurile.
- De ce? au fost curiosi sa afle.
- Pentru mine..., amraspuns si poate ca aceia din acelasi univers cu al meu, putinii rataciti pe Pamant, m-au inteles.
Oricum raspund acum: Pentu mine, pentru a stii ce gandeste el, ce ascunde irisul de nepatruns al ochilor sai.
L-am observat in tacere un timp. Era neatent, nepasator sau doar visator? Eu, care citeam oamenii cu atata usurinta, nu l-am inteles.
Cand vorbeam era amuzant, se comporta ca un adolescent, copilaros si pervers laolalta. Se dadea singur de gol, spunea multe lucruri despre el, dar am realizat ca nu eram unica persoana care le stia.
In acea seara ne-a despartit ploaia. In ciuda zambetului sau ce se vroia reusit, am simtit zidurile care ne tineau departe. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca pe unele chiar eu le ridicam, poate sa-mi protejez inima slaba de grindina de sentimente ce se anunta a veni.
Si tot el a fost celcare mi-a spus:
" Tu nu ma cunosti."
Am vrut sa-i raspund, dar am tacut.
" Sper doar ca nu esti asa cum te cunosc eu."